Ies din casă încă de dimineață; mă plimb; nu privesc nimic, dar văd totul; din mine, din senzații neascultate, prinde formă o simfonie minunată. Timpul trece, emoția mea se domolește, ca și mersul soarelui care, mai puțin vertical, devine mai lent. Apoi aleg ceva de care să mă prind, o ființă sau un lucru, – oricum vreau să fiu ceva în mișcare, căci emoția mea, odată fixată, nu mai este vie. Mi se pare atunci în fiecare clipă care vine că încă n-am văzut și n-am gustat nimic. Mă pierd într-o dezordonată urmărire a unor lucruri mișcătoare.
Surprind lăsarea întunericului și a liniștii sub copaci. Hoinăresc la lumina lunii. Aerul luminos și cald mă învăluie și mă înalță cu atâta moliciune, încât adeseori am senzația că înot.
De esti tu acela iti sint luna eu :)
lunaticule