Fiecare zi e o proba de viteza. In fiecare zi alergam. Fugim dupa metroul care se aude venind, de parca ar fi ultimul. Cand ne dam jos din el alergam spre scarile de piatra, pentru ca scara rulanta este ocupata si merge cam incet. Gonim pe strazi, cu masinile, sa prindem galbenul de dupa verde,de parca nu ar urma iara, si iara, si iara acelasi ciclu: rosu-galben-verde… Ne calcam pe picioare pe trecerile de pietoni (si ar fi bine daca am face-o doar cand e verde), ba chiar gasim o scurtatura si riscam pe locuri nemarcate, doar ca sa mai castigam 2 minute. Bagam o saorma sau un hamburger, repede, nici nu ne vine sa credem cat de repede, si fugim spre serviciu. Sau, de ce nu, mancam pe drum spre serviciu. Ajunsi la locul de munca abia asteptam sa se termine programul, mai bagam cateva fumuri de tigara din cand in cand, ca n-avem rabdare sa o fumam pana la sfirsit, sa ne bucuram de ea, cane cheama cineva si ne mai da ceva de lucru. Terminam programul si reluam fuga: metrou, masina, calcat pe picioare. De data asta sa ajungem mai repede acasa, sa ne bucuram de iubita/iubitul de care ne bucuram cateva minute. Citeva minute, pentru ca,obositi fiind de atata alergatura, adormim instant. Abia asteptam weekend-ul, dar nu stim de ce, pentru ca ori vrem sa ne odihnim (asta in cel mai fericit caz), ori nu avem timp sa facem tot ce am fi facut in timpul saptamanii ce tocmai a trecut… Nu mai avem rabdare sa vedem un film pana la sfirsit, nu mai avem rabdare sa terminam de citit o carte (de fapt nu ne mai apucam sa citim), nu citim mesaje lungi decat in diagonala… etc
Si cu cine sintem in competitia asta? Cu timpul. Acest concurent, care este campion en-titre si totdeauna va avea acest statut, in orice an ne-am afla… :) Stim, sau cel putin recunoastem asta, si totusi ne ambitionam sane luam la intrecere cu el. Ne surprindem, cel putin o data, zicind: Doamne, as vrea sa opresc timpul… Ei, bine, nu! In cursa asta, el joaca tare. Asa ca ne spunem: lasa ca maine vad filmul ala. Sau, lasa, ca saptamana viitoare merg la un fotbal. Sau, lasa, ca pina luna viitoare termin cartea. Sau, lasa, ca de la anu’…
E clar: traim alergind dupa timp. Si il ajungem, cel mai probabil, cind murim. Fie de stres, fie de un infarct, fie de un accident de masina pe autostrada, in goana noastra. Ca, vorba cuiva, nu mai stiu cine, ca era un mesaj cam lung si nu l-am citit pina la sfirsit…:sintem prea nerabdatori sa traim in viitor, ca uitam sa traim in prezent, unicul timp care exista cu adevarat!…
La timp
Posted in ganduri
recent comments